Isaac si Rebecca

Sfântul Isaac a fost un copil din făgăduinţă, un copil zămislit în chip minunat şi născut de Sarra la bătrâneţe.

 

Era copilul din care trebuia să răsară neamul lui Israil; prin urmare, el a fost unul dintre strămoşii direcţi ai lui Iisus Hristos. Mai mult, el este recunoscut de Biserică ca o imagine proorocească sau chip al lui Hristos, prin faptul că era fiul nevinovat şi unic pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-l aducă jertfă. Lemnul pentru focul jertfei, pe care, după predania rabinică, l-a purtat de bunăvoie în spate când urcau muntele, preînchipuie Crucea lui Hristos. Iar izbăvirea lui de către Dumnezeu de la moarte s-a întâmplat în a treia zi (Facere 22, 1-19).

Când Isaac a ajuns la vârsta potrivită pentru căsătorie, tatăl său Avraam a trimis o slugă credincioasă înapoi în patria sa din Mesopotamia, spre a-i găsi o soţie. Ca răspuns la rugăciune şi prin călăuzirea proniei dumnezeieşti, a fost găsită Rebeca (Facere 24, 2-61).
Rebeca, femeia aleasă de Dumnezeu, a fost adusă de slugă omului cel ales, „şi a iubit-o pe dânsa“:

Iar Isaac mergea prin pustie spre fântâna vedeniei, şi locuia în pământul cel de miazăzi. Şi a ieşit Isaac ca să se plimbe la câmp către seară şi căutând cu ochii a văzut cămilele venind. Şi căutând Rebeca cu ochii a văzut pe Isaac şi a sărit de pe cămilă. Şi a zis către slugă: Cine este omul acela care merge pe câmp spre întâmpinarea noastră? Şi a zis sluga: Acesta este stăpânul meu; iar ea luându-şi vălul, s-a acoperit. Şi a spus sluga lui Isaac toate câte a făcut. Şi a intrat Isaac în casa mumei sale, şi a luat pe Rebeca şi s-a făcut lui femeie, şi a iubit-o pe dânsa, şi s-a mângâiat Isaac pentru Sarra mumă-sa (Facere 24, 62-67).

Isaac, preînchipuirea lui Hristos, iubeşte pe soţia sa, Rebeca, preînchipuirea Bisericii: dintre primii trei patriarhi, numai Isaac a avut o singură soţie. De-aceea, dintre cei trei, el şi Rebeca sunt cei mai potriviţi să înfăţişeze căsătoria creştină. Poate de aceea Isaac şi Rebeca sunt pomeniţi mai des decât ceilalţi în slujba cununiei. Iată două pomeniri ale lor din această slujbă:

Preotul: Dumnezeule cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă; Cel ce bine ai cuvântat pe Isaac şi pe Rebeca şi ai arătat pe ei moştenitori făgăduinţei Tale; Însuţi binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia…

Preotul: Doamne, Dumnezeul nostru, Care împreună cu sluga patriarhului Avraam ai călătorit în Mesopotamia, trimiţându-l să logodească femeia stăpânului său Isaac şi prin mijlocirea scoaterii de apă ai descoperit lui să logodească pe Rebeca: Însuţi binecuvântează logodna robilor Tăi acestora…

Şi este interesant de observat că slujba cununiei mai spune că Dumnezeu a „dăruit pe Isaac Rebecăi“, chiar dacă în relatarea de la Facere Rebeca este cea adusă de slugă lui Isaac.

(Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001)Articol luat de pe http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/07/31/sfintii-isaac-si-rebeca/Amanunte ale vietii domestice ale lui Isaac si Rebecca: Rebecca “aranjeaza” in asa fel, incat Iacov, fiul mai mic al lor, sa ia binecuvantarea tatalui, aceasta intamplandu-se din pronie dumnezeiasca. (Facere, cap 27) Tot ea il trimite pe Iacov la fratele ei, Laban, pana ce se va potoli mania lui Isav; inca un motiv pentru care va pleca Iacov la unchiul sau, va fi ca acolo isi va cauta o sotie. Rebecca era scarbita de fetele tinutului aceluia, dintre care avea si doua nurori (se pare ca acest conflict soacra – nora e vechi) :<<Apoi Rebeca a zis către Isaac: “Sunt scârbită de viaţa mea, din pricina fetelor Heteilor. Dacă-şi ia şi Iacov femeie ca acestea, din fetele pământului acestuia, atunci la ce-mi mai e bună viaţa?”  >> (Facere, 27, 46)

Adam si Eva

Adam a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, pentru a stapani si ingriji cele ce erau in Rai, animale si natura.

Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.

Şi a zis Adam: “Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.

Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Biblia Ortodoxa, Facerea, cap 1,2)

“Şi iarăşi: Dumnezeu a adus-o pe femeie la el, şi văzând-o Adam, a cunoscut îndată că este de o fire cu dânsul. Şi ce zice? „Iată acum os din oasele mele şi carne din carnea mea”: că întrucât Dumnezeu adusese înaintea lui cu puţin mai înainte toate vietăţile, vrând Adam să arate că această vietate, adică femeia, nu este nici una dintre vieţuitoarele acelea, a zis:

„Iată acum os din oasele mele şi carne din carnea mea”. Iar unii zic că nu numai lucrul acesta se dă de înţeles aici, ci şi felul facerii femeii, şi pentru că nu va mai fi femeii fel de naştere ca acesta a zis Adam: lată acum – ceea ce altcineva, tălmăcind mai cu acrivie, a zis: Aceasta o dată, altfel spus: „Numai acum s-a făcut femeie doar din bărbat; iar apoi nu va mai fi aşa, ci din amândoi”. Os din oasele mele si carne din carnea mea: că din întreaga frământătură a luat Dumnezeu o bucată şi aşa a făcut-o pe femeie, ca întru toate s-a facut părtaşă bărbatului. „Aceasta, zice, se va chema femeie, pentru că din bărbat s-a luat”. Vezi cum şi numele îl pune ca să te înveţe părtăşia de fire, iar învăţătura despre părtăşia de fire şi felul facerii să fie temei de dragoste veşnică şi legătură a unirii de cuget.

După aceea, ce spune? „Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Nu a zis simplu: se va uni, ci: se va lipi, arătând cât de strânsă e legătura. Şi vor fi amândoi un trup. ” (Sf Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, cuvantul al saselea)

Este, dar, o stăpânire şi o robie dintâi, potrivit căreia femeile sunt stăpânite de bărbaţi. După păcat a luat fiinţă trebuinţa aceasta: căci înainte de neascultare femeia era de aceeaşi cinste cu bărbatul – şi, dealtfel, când a făcut-o Dumnezeu, s-a folosit de aceleaşi cuvinte ca şi la facerea bărbatului. Precum la facerea bărbatului nu a zis: Să fie om, ci a zis: Să facem om „după chipul şi asemănarea Noastră”, aşa şi la facerea femeii nu a zis: Să fie femeie, ci şi aici a zis: „Să-i facem ajutor” – şi nu doar ajutor, ci asemenea lui, arătând iarăşi că cei doi erau deopotrivă în cinstire: căci dat fiind marele ajutor pe care dobitoacele îl dau în trebuinţele vieţii noastre, uită-te cum face desluşită deosebirea, ca să nu socoţi că şi femeia este din rândul robilor. „A adus fiarele, zice Scriptura, înaintea lui Adam… şi nu s-a aflat lui ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 19-20). „Păi cum? Calul nu este ajutor, împreună cu omul oştindu-se în războaie? Boul nu este ajutor, trăgând plugul şi împreună cu noi ostenindu-se la aruncarea seminţelor în brazdă? Asinul şi catârul nu sunt ajutoare, împreună cu noi lucrând la căratul poverilor?” Dar ca să nu spui asta, îţi face deosebirea cu acrivie – că nu a zis doar: nu s-a aflat ajutor lui, ci: nu s-a aflat ajutor asemenea lui. Aşa şi aici – nu a zis Dumnezeu doar: să-i facem ajutor, ci: „să-i facem ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 18).

Asta mai înainte de păcat – iar după păcat: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”. „Te-am făcut”, zice, „de aceeaşi cinste cu bărbatul. Nu te-ai folosit bine de stăpânire: schimbă-ţi starea cu cea de supunere. N-ai putut duce slobozenia: primeşte robia. Nu ştii să stăpâneşti (si ai cunoscut aceasta cu lucrul): fii dintre cei stăpâniţi, si cunoaste-l pe bărbat drept stăpân”: „spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”: şi vezi aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu – căci ca nu cumva, auzind: el te va stăpâni, să socoată stăpânirea bărbatului ca fiind împovărătoare, mai întâi vorbeşte de purtarea de grijă a acestuia, zicând: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta”, adică: Scăparea ta şi limanul tău şi întărirea ta, el va fi; în toate spaimele ce vor veni asupra ta, pe el ţi-l dau ca să te întorci spre el şi să scapi la el. Şi nu doar prin aceasta, ci şi cu nevoile fireşti i-a legat împreună ca şi cu un lanţ de nerupt, înfăşurându-i în legătura poftei.

Văzut-ai cum a adus păcatul supunerea, iar Iscusitul şi Înţeleptul Dumnezeu şi pe acestea le-a întrebuinţat spre folosul nostru? Ascultă cum şi Pavel vorbeşte despre supunerea aceasta, ca să înveţi iar împreună-glăsuirea dintre Vechiul si Noul Legământ. „Femeia, zice, întru linişte să ia învăţătură, cu toată ascultarea” (l Tim. 2, 11). Văzut-ai că şi el supune bărbatului pe femeie ? Dar aşteaptă, şi ai s-auzi pricina. De ce cu toată ascultarea ? Fiindcă „femeii, zice, să înveţe nu dau voie”. „De ce ?” – „Fiindcă l-a învăţat o dată rău pe Adam”. „Nici a-şi stăpâni bărbatul”. „Dar pentru ce ?” – „Fiindcă l-a stăpânit o dată în chip rău”. Ci să fie întru linişte. „Dar spune şi pricina”. „Fiindcă Adam”, zice, „nu a fost amăgit, iar femeia, amăgindu-se, a fost întru neascultare”. De aceea a şi dat-o jos de pe scaunul învăţăturii: „fiindcă cel care dă învăţătură fiind neştiutor”, zice, „să ia învăţătură; iar de nu vrea să ia învăţătură, ci vrea să înveţe pe alţii, se pierde pe sine şi pierde şi pe ucenicii săi” – ceea ce s-a întâmplat atunci şi cu femeia. Dar că este supusă bărbatului şi că din pricina păcatului i-a fost supusă, vedem desluşit de aici; însă vreau să aud acea spusă: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, şi el te va stăpâni”.

Voiesc să aflu cum vorbeşte Pavel, şi despre această purtare de grijă, şi cum îmbină stăpânirea cu dragostea părintească. Deci, unde face asta? Scriindu-le corintenilor, el grăieşte: „Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre – iată spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; femeile să se teamă de bărbaţi” – iată „el te va stăpâni”. Văzut-ai că nu e apăsătoare stăpânirea când stăpânul e îndrăgostit nebuneşte de roaba sa, când frica e împreunată cu dragostea? Căci astfel e înlăturată greutatea robiei.

(Sf Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, cuvantul al patrulea)

http://www.laurentiudumitru.ro/Facerea_Evei_din_coasta_lui_Adam.php